Scrisoarea unei moase

Ilena Shemesh a fost prima moasa in Israel care a inceput sa asiste la nasterile acasa. Ea a fost cea care a luptat pentru ca femeile sa aiba aceasta posibilitate. Ea a fost prima care a avut curajul sa faca aceasta schimbare aici in Israel.

In urma cu cativa ani, Ilena a scris o carte (in ebraica) intitulata “Nasterea acasa”. Aceasta carte reprezinta un ghid practic complet pentru femeia care  doreste sau/si se pregateste sa nasca acasa. Aceasta carte raspunde la numeroasele intrebarile  care pot aparea atunci cand ideea posibilitatii de a naste acasa  apare in sufletul si in mintea unei femei.

Aceasta carte, impreuna cu carte Inei May Gaskin “Spiritual Midwifery” si diferite site-uri (care vor fi specificate in functie de informatiile preluate) vor reprezenta o parte din bibliografia acestui subiect – nasterea acasa. Bine inteles ca voi aduce si experiente, idei si sentimente personale in ceea ce priveste nasterea acasa .

Intalnesc de multe ori pe internetul romanesc femei care isi exprima dorinta de a naste inconjurate de respect, de sprijin, de incredere, de intimitate – femei care cunosc cat de importanta este experienta nasterii atat pentru ele ca femei si ca mame, dar (in special) pentru bebelusii lor.  Majoritatea sunt frustate ca trebuie sa accepte ceea ce sistemul medical le “ofera”.  Schimbarea cere multa vointa, multe sacrificii, multa rabdare. Si cu toate ca eu cred ca schimbarea incepe cu cerintele femeilor, este nevoie si de implicarea cadrelor medicale, politicienilor etc.  Stiu ca in Romania in prezent sunt foarte putine persoane medicale si politice care cred in dreptul femeii de a naste asa cum simte. Si stiu ca si mai putine incearca sa faca ceva. De aceea este in primul rand responsabilitatea noastra, a femeilor,  sa cerem , sa ne impunem punctul de vedere. Este responsabilitatea noastra sa refuzam orice tip de interventie medicala care nu este necesara. Este responsabilitatea noastra sa nu permitem ca altii sa faca ceva impotriva dorintei noastre.

In continuare doresc sa iti citez scrisoare  moasei Ilena Shemesh, scrisoare ce deschide cartea ei si povesteste calatoria ei ca moasa. Doresc sa citez aceasta scrisoare in speranta ca poate vreo moasa, o doctorita ginecolog, vreun politician sau vreo persoana publica ajunge sa citeasca aceasta scrisoare si va primi inspiratia si poate curajul de a incerca sa participe la aceasta schimbare  in Romania. Doresc sa iti fac cunostinta cu aceasta FEMEIE care a avut curajul sa tina piept unei lume intregi.

Calatoria mea personala

Doresc sa va impartasesc povestea mea ca moasa. In timpul acestei calatorii am acumulat experienta mea ca moasa cu ajutorul celor peste 3000 de femei pe care le-am asistat la nastere in ultimii 21 de ani. Este o calatorie lunga, intortocheata si grea,  bogata in descoperiri importante. Ea descrie tot ceea ce am invatat, tot ceea ce a trebuit sa uit ca am invatat, si tot ceea ce am invatat din nou. In aceasta calatorie am fost nevoita, nu doar o data, sa fac fata multor obstacole si multor situatii si oameni care mi-au fost impotriva si de fapt continua si in ziua de azi sa imi fie impotriva.  Am fost pusa fata in fata cu incercari de intimidare,   sistemul medical m-a acuzat si m-a condamnat de nenumarate ori, si am intalnit de nenumarate ori doar neincredere atat in capacitatea mea de moasa cat si in capacitatea femeii de a da nastere natural, fara interventii medicale. Nu a fost usor, dar fiecare femeie care a nascut mi-a a intarit in sufletul meu credinta si increderea in perfectiunea naturii si in capacitatea femeii de a naste.

Am invatat sa fiu moasa si am asistat in jur de 100 de nasteri, pana cand am avut norocul sa asist la o nastere naturala. M-au invatat ca, cu cat nasterea va fi mai rapida cu atat va fi mai bine. La inceputul cursului de moase am “petrecut” o saptamana intreaga doar  ocupandu-ma cu barbieritul zonelor intime a femeilor si cu efectuarea clismelor -  pasii obligatorii pe care o femeie trebuie sa-i urmeze inainte de a intra in sala de nastere. Pe urma am trecut la imbracarea femeilor in camasile desfacute de-a lungul spatelui si in preluarea hainelor si a obiectelor personale pe care le detinea fiecare femeie, in afara de buletinul de identitate si de dosarul de internare, lasand femeia lipsita de orice identitate personala. In timp ce femeia se zvarcolea in timpul contractiilor, o deranjam cu tot felul de intrebari legate de istoricul ei medical pentru a putea completa dosarul medical.  O conectam la infuzie si la monitor, o puneam sa se intinda pe patul inalt si plat si o avertizam sa nu bea si sa nu manance nimic.

Daca travaliul nu avansa dupa protocolul medical (protocol intitulat “curba Friedman” sau cervicograma), doctorii ma instruiau sa intervin cu medicamentatie pentru inducerea contractiilor (oxitocina sintetica) sau cu ruperea artificiala a  membranelor sacului amniotic.

Impotriva durerii, sugeram medicamentatie narcotica sau epidurala, fara a-i lasa femeii posibilitatea de asi asculta instinctele si corpul . Femeile impingeau si nasteau bebelusii in timp ce erau intinse pe spate cu picioarele in sus ca un carabus rasturnat. Dezinfectam perineul ca si cum ar fi fost murdar, contaminat si il taiam (epiziotomia) ca si cum ar fi fost tare ca fierul.  Epiziotomia era facuta in mod automat la femeile care se aflau la prima nastere. Aceasta era ceea ce doctorii si moasele mai in varsta ma invatau si se asteptau sa fac.

Dupa ce bebelusul era nascut,  taiam repede cordonul ombilical, si in mod automat bagam tuburi in nasul si gatul micutului pentru a aspira lichidul amniotic. Il aratam parintilor mandri, anuntam in mod oficial  sexul bebelusului, si ii puneam bratara cu numele si numarul de identitate al mamei. Dupa aceea il luam din camera si il duceam salonul de nou nascuti unde bebelusul socat si confuz era verificat, masurat, cantarit, spalat, vaccinat, si imbracat. Si lasat singur intr-o cutie de plastic sub lumina orbitoare a fluorescentelor.

Dupa ce ma intorceam in sala de nastere, scoteam placenta si ii faceam mamei o injectie pentru ca uterul sa se contracte. Epiziotomia era cusuta de un doctor care o anunta cu mandrie pe tanara mama “ca acum e ca noua”.  Femeii i se interzicea sa coboare din pat in urmatoarele 8 ore si isi primea bebelusul doar dupa 12-24 de ore de la nastere.  De obicei, toata lumea era fericita si multumita de munca profesionista care era efectuata cum trebuie.

Si totusi….

Ceva in sufletul meu imi spunea ca rolul de moasa implica ceva mai mult si mai important decat ceea ce eram invatata. Simteam ca ceva lipseste din nasterele “moderne”, medicale si tehnologice.  Poate toate aceste indoieli pe care le simteam se datorau bunicii mele minunate care a murit cand eu aveam 20 de ani. Ea a fost o rebela si mama imi spunea ca seman cu ea. Ea a fost o feminista adevarata pentru vremurile ei, a refuzat sa se casatoreasca printr-un aranjament prescris de cei din jur (asa cum se proceda atunci) si s-a casatorit din dragoste. Toti bebelusii ei s-au nascut acasa, cu moasa. Cand  bunica mea a emigrat impreuna cu familia ei in America moderna,  i s-a cerut sa mearga la spital sa nasca pe cel de-al patrulea copil. Patul de spital nu a fost la fel de comod ca patul de acasa si  bunicii nu i-a placut felul in care i se spunea ce sa faca.  De aceea ea a fugit acasa si a insistat ca doctorul sa ajunga la ea. Mama mea, in varsta de 12 ani pe vremea aceea, a ajutat-o pe bunica sa nasca.

Poate e spiritul bunicii care mi-a spus ca trebuie sa gasesc o alta posibilitatea de a asista la nasteri, de a ajuta femeile si bebelusii in cel mai important moment al vietii lor.

Una dintre colegele mele de la cursul de moase, Laila, era deja asistenta medicala in salile de nastere si  a lucrat intr-un spital din California. Ea cunostea  un alt mod de a naste. Ea mi-a adus diferite reviste cum ar fi “Mothering”, “Birth”, “Birth Gazette”, etc.  Dupa ore, stateam impreuna si ea imi povestea despre puterea femeilor care nasteau natural, fara interventii medicale, despre satisfactia deplina din meseria de moasa adevarata – femeie langa femeie. Ii multumesc pentru toate acestea din tot sufletul.

Dupa aceea am citit cartile Immaculate Deception de Suzanne Arms si Spiritual Midwifery de Ina May Gaskin, o moasa americana ce a condus subiectul nasterii acasa, in America in anii 60 si care continua sa fie o sursa de inspiratie pentru moasele  din toata lumea, care asista nasteri acasa . In sfarsit am inteles ce imi lipsea. In timpul cursului de moase am invatat tot ce tine de tehnologia si partea fizica a nasterii. Dar unde erau spiritualitatea, sentimentele, partea umana, farmecul, sexualitatea, legatura puternica dintre durere si fericire, respectul, puterea si forta si intensitatea femeilor care au nascut in acelasi ritm cu natura?

M-am intrebat – de ce oare societatea moderna in care traim se teme atat de mult de nastere? De ce oare societatea de azi nu poate sa sufere infatisarea femeii care se afla in durerile nasterii, nu poate sa sufere sunetele, plansul, geamatul si suspinul acesteia? De ce societatea noastra doreste sa neutralizeze sexualitatea nasterii, mirosurile ei, senzatiile, sentimentele complexe si instinctele cele mai primare ale omenirii? Am vazut ca societatea medicala moderna alege sa vanda un “pachet promotional” pentru nasterea in spital ce contine epidural,  femeia zambitoare, coafata si machiata,  intinsa in pat in timp ce citeste o carte sau se uita la TV in timpul contractiilor. Ce poate fi mai indepartat de natura? Si care este pretul unei astfel de nasteri?

Ca moasa in salile de nastere a spitalelor am invat ca exista un pret mare pentru o astfel de nastere, mai ales in ceea ce priveste femeia, dar si in ceea ce priveste bebelusul si partenerul acesteia, si chiar in ceea ce priveste intreaga societate. Platim acest “pachet promotional” cu pretul sanatatii nasterii, cu pretul complicatiilor datorate interventiilor medicale inutile intr-un  proces natural, sanatos si normal, cu pretul respectului de sine a femeii ce naste si a puterii acesteia, cu pretul suprimarii instinctelor primare (atat a femeii cat si a bebelusului ei ) prin separarea imediata a bebelusului de mama.

Am invatat sa fiu o moasa “tehnica” deoarece asta este ceea ce  se astepta de la mine intre peretii spitalului. Ma ocupam cu monitorizarea, cu infuziile, cu tot felul de furtunase,  cu instrumente pentru epiziotomie si cusutul acesteia. Dar nu pentru asta am dorit sa fiu moasa.

Moase erau cele care ofereau femeilor in timpul nasterii caldura, sprijin si incurajare. Moasele erau indemanatice cu mainile – stiau sa sustina, sa imbratiseze, sa maseze cu ulei perineul pentru a-l proteja si acele locuri dureroase si tensionate, sa prinda si sa sustina noul nascut cu blandete si dragoste. In limba germana antica, cuvantul  “moasa” inseamna “alaturi de femeie”. Eu trebuia sa hotarasc daca doresc sa fiu “alaturi de doctor” sau “alaturi de femeie”.

Procedurile  admise in  salile de nastere  trezeau semne de intrebare. Sa -i dau mamicii bebelusul imediat dupa nastere si sa o ajut sa il alapteze? Chiar trebuie sa obligam femeia sa nasca in timp ce e intinsa pe spate cu picioarele proptite in sus? Chiar este necesar ca femeia sa fie tot timpul legata de monitor in pat fara sa se miste? Chiar trebuie sa rupem membranele in mod artificial? Din partea mea, fiecare incercare de a schimba aceste proceduri era urmarita doar de conflicte.

Am dorit sa schimb realitatea nasterilor. Am inteles ca trebuie sa aduc sentimentul de “camin” in salile de nastere pentru a imbunatati situatia. Ideea de a oferi femeilor posibilitatea de a naste acasa  a aparut dupa ce cateva femei recent venite de peste hotare m-au contactat cu rugamintea de a le asista in timpul sarcinii si a nasterii. Pentru aceste femei era normal ca trebuie sa cunoasca moasa inainte de nastere si de a consolida impreuna cu moasa felul in care doresc sa nasca. Am invatat enorm de la aceste femei . In timp,  datorita sprijinului pe care il ofeream femeilor in timpul nasterii  eram vazuta ca o tradatoare a sistemului medical.

Am dat peste multe greutati in meseria mea, am avut parte de certuri si acuzatii, si chiar am trecut prin experienta baicotajului profesional.  Era o lupta continua, insotita de frustare, lacrimi, stres si anxietate, ce au patruns in viata mea personala si familiala.

Si cu toate aceste, satisfactiile au fost mari si cuvintele calde si multumirile pe care le primeam de la parintii pe care ii asistam la nastere imi dadeau puterea si curajul sa continui pe drumul pe care l-am ales. In prezent nu mai lucrez in salile de nastere ale spitalelor ci doar in clinica mea personala si bine inteles, asist parintii care doresc sa dea nastere bebelusului lor in propriul camin.

Ilena Shemesh