Inca nu am ajuns sa scriu pe acest site despre minunile sarcinii si a nasterii. Inca nu am ajuns sa iti povestesc si care este cealalta “fata” a vietii mele profesionale. Am incercat sa gasesc timpul “potrivit” pentru astfel de destainuiri. Am incercat sa gasesc limbajul potrivit astfel incat “povestea” sa nu para cazuta de pe Luna.
Stiam din atatea povesti (unele mai frumoase, altele mai putin) care este realitate in tara aceasta in ceea ce priveste medicina si in special partea aceea ce tine de ginecologie si obstetrica. Si stiam putin si din experianta mea proprie, din vizitele pe care a trebuit sa le fac la diferiti doctori ginecologi, din putine dati cand a trebuit sa intru la etajul acela sumbru si murdar in care se gasea sectia “Ginecologie”. Si trebuia sa trec de aceste povesti, de aceste experiente ale atator femei si sa imi gasesc cuvintele si sa spun ca se poate si altfel. Ma crede cineva????
Am intrat in domeniul ginecologiei si fertilitatii feminine in urma cu 7 ani. Se poate spune ca din intamplare, dar de fapt a fost mai degraba nevoia pe care o simteam in suflet de a oferi si altor femei ceea ce mi s-a oferit mie atunci cand doctorii tipau in gura mare ca singura cale este sa imi extirpeze uterul. Am vrut sa le ofer si altor femei faptul ca se poate altfel, ca pot alege, ca pot hotara. Ca nu au de ce sa le fie frica – cu toate ca poate sa fie foarte greu.
Cand prima mea clientuta m-a anuntat dupa aproape jumatate de an de intalniri si terapii ca este insarcinata si ca doreste sa continue sa ma viziteze si in timpul sarcinii, am fost cea mai fericita din lume. Si au continuat 9 luni pline de emotii, bucurii, griji – clipe minunate si intime pentru care nu pot multumi indeajuns acelei minunate femei ca mi le-a oferit. Am vorbit despre nastere ore indelungate, am ascultat (si am simtit) impreuna bebelusul din burtica si viitoarea mamica se pregatea pentru nastere. In acele 9 luni nu a existat o invitatie sau vreo remarca sa fiu cu ea (de fapt cu ei) si in timpul nasterii. Deci nu m-am asteptat la acel telefon, primit in miez de noapte, care ma anunta ca sunt contractii regulate, dar scurte, la fiecare 10 minute. Intrebarea care a urmat m-a luat prin surpindere totala: “Te pregatesti sa vii la noi? Fara tine nu mergem la spital. ” Raspunsul meu a fost un Da instantaneu, ca si cum undeva in sufletul meu exista un vis, o dorinta de a fi acolo. Dar imediat cum am spus acel Da, au inceput sa ma invaluie sentimente de frica, nesiguranta. Era prima data cand vedeam o nastere – daca nu stiu ce sa fac? Si in loc sa ofer eu sprijin, mamica vine in sprijinul meu: “Vei fi exact cum am eu nevoie sa fii. Si daca iti este prea frica sa fii langa mine ca terapista, ca profesionista, atunci fii langa mine ca prietena. Nu uita ca amandoua nastem pentru prima data. Vom invata impreuna.” Ce mai puteam spune unei astfel de invitatii??? Bine inteles ca imediat am sarit din pat, si eram pregatita sa ies din casa dupa 15 minute din clipa in care am inchis telefonul.
Am petrecut impreuna clipe minunate si am plecat la spital toti trei (mamica si taticul, si bineinteles subsemnata 
) imbratisati. Toata lumea era a noastra. Am ajuns la spital, am trecut de camera de garda si am primit o camera in sala de nastere. La o ora, in timp ce treceam printr-un val intensiv si lung in mod special, o aud pe mamica soptind: “Vine!”. Am intins mainile sa prind bebelusul nerabdator sa vina in aceasta lume. Cu o miscare profesionista (de parca asi fi facut acest lucru de ani de zile) am prins bebelusul, l-am intors si l-am pus pe burtica mamei. Sotul isi da seama ce se intampla si cheama moasa (care in aceasta ora nu a intrat deloc in camera – noi inca o asteptam sa puna monitorul in functiune). Eu eram pe alta lume, parca pluteam. Incepeam sa realizez ce s-a intamplat – si moasa intra si incepe sa tipe: “Nasterea o primim numai cu manusi” – cred ca si ea era cel putin la fel de socata ca si mine 
Am reusit sa ingan ca nasterea este primita de moasa si nu de mine – cel putin asa ar fi trebuit sa fie. 
Au trecut 5 ani de la aceasta experienta – si inca imi dau lacrimile de emotii. Dar atunci am stiut ce vreau sa fac in viata. Am stiut ca femeile vor face parte din viata mea. Am stiut ca le voi sprijini atunci cand vor avea nevoie. Si am stiut ca nasterile imi vor aduce bucurie si implinire. Ca, draga cititoare, chiar daca asi dori nu asi reusi sa iti descriu acele trairi din timpul unei nasteri – emotii, bucurie, extaz, durere, frica, necunoscut, cadere, iad si rai, divinitate. Sa vezi cum acel bebelus se naste si cum el da nastere mamei sale – bebelus si mama si tata si parinti si familie – toti se nasc atat de separat si atat de impreuna in acea clipa. Este ca si cum l-ai tine pe Dumnezeu de mana si ai fi inconjurata de ingeri.
Doula este cea care ofera sprijin sufletesc, sipiritual si fizic in timpul sarcinii, nasterii si dupa nastere. De obicei pentru fiecare etapa, exista, aici in Israel, un curs ce ofera pregatirea in etapa aleasa. Eu am avut norocul sa gasesc un colegiu care sa ofere pregatire pentru cele trei etapa ale maternitatii intr-un singur curs. Si uite asa am inceput aceasta parte a vietii mele profesioniste – doula si instructor prenatal.
Si astfel voi fi acolo langa cea care m-a ales sa ii fiu alaturi, in momentele intime ale maternitatii sale. Sunt acolo ca sa ii reamintesc sa asculte si sa aiba incredere in ea, in corpul ei, in bebelusul ei. Sunt acolo sa ii reamintesc ca, corpul ei stie sa nasca, trebuie doar sa il lase sa nasca si sa nu i se impotriveasca. Si mainile mele ating si mangaie si apasa si sustin si maseaza, sterg lacrimi si picaturi de transpiratie. Si corpul meu respira impreuna cu mamica. Si glasul meu alina, si incurajeaza, si explica si …… tace. Cu toata fiinta mea iau parte la acest miracol. Indiferent cum vrei sa nasti. Dar nu sunt acolo pentru a naste in locul tau – sunt acolo doar ca sa iti reamintesc ca se poate si altfel, ca poti, ca nu esti singura….
In prezent, lucrez mai mult cu femei cu probleme ginecologice si de fertilitate. Dar de fiecare data cand mi-e dor de lumea maternitatii, lucrez ca voluntara intr-un spital aproape de casa noastra. Aceste ore petrecute langa mamicile care nasc, cu toate ca aceste ore nu sunt usoare, nu intotdeauna este bucurie si voie buna la o nastere (dar intotdeauna il simt pe Dumnezeu aproape) imi amintesc ca viata merita traita frumos, din tot sufletul. Imi amintesc ca viata si sanatatea si corpul si sufletul trebuiesc respectate. Si in acele ore sunt atat de aproape de viata si de moarte.
Impartaseste acest articol:
Loading...
Cum am devenit Doula….
Inca nu am ajuns sa scriu pe acest site despre minunile sarcinii si a nasterii. Inca nu am ajuns sa iti povestesc si care este cealalta “fata” a vietii mele profesionale. Am incercat sa gasesc timpul “potrivit” pentru astfel de destainuiri. Am incercat sa gasesc limbajul potrivit astfel incat “povestea” sa nu para cazuta de pe Luna.
Stiam din atatea povesti (unele mai frumoase, altele mai putin) care este realitate in tara aceasta in ceea ce priveste medicina si in special partea aceea ce tine de ginecologie si obstetrica. Si stiam putin si din experianta mea proprie, din vizitele pe care a trebuit sa le fac la diferiti doctori ginecologi, din putine dati cand a trebuit sa intru la etajul acela sumbru si murdar in care se gasea sectia “Ginecologie”. Si trebuia sa trec de aceste povesti, de aceste experiente ale atator femei si sa imi gasesc cuvintele si sa spun ca se poate si altfel. Ma crede cineva????
Am intrat in domeniul ginecologiei si fertilitatii feminine in urma cu 7 ani. Se poate spune ca din intamplare, dar de fapt a fost mai degraba nevoia pe care o simteam in suflet de a oferi si altor femei ceea ce mi s-a oferit mie atunci cand doctorii tipau in gura mare ca singura cale este sa imi extirpeze uterul. Am vrut sa le ofer si altor femei faptul ca se poate altfel, ca pot alege, ca pot hotara. Ca nu au de ce sa le fie frica – cu toate ca poate sa fie foarte greu.
Cand prima mea clientuta m-a anuntat dupa aproape jumatate de an de intalniri si terapii ca este insarcinata si ca doreste sa continue sa ma viziteze si in timpul sarcinii, am fost cea mai fericita din lume. Si au continuat 9 luni pline de emotii, bucurii, griji – clipe minunate si intime pentru care nu pot multumi indeajuns acelei minunate femei ca mi le-a oferit. Am vorbit despre nastere ore indelungate, am ascultat (si am simtit) impreuna bebelusul din burtica si viitoarea mamica se pregatea pentru nastere. In acele 9 luni nu a existat o invitatie sau vreo remarca sa fiu cu ea (de fapt cu ei) si in timpul nasterii. Deci nu m-am asteptat la acel telefon, primit in miez de noapte, care ma anunta ca sunt contractii regulate, dar scurte, la fiecare 10 minute. Intrebarea care a urmat m-a luat prin surpindere totala: “Te pregatesti sa vii la noi? Fara tine nu mergem la spital. ” Raspunsul meu a fost un Da instantaneu, ca si cum undeva in sufletul meu exista un vis, o dorinta de a fi acolo. Dar imediat cum am spus acel Da, au inceput sa ma invaluie sentimente de frica, nesiguranta. Era prima data cand vedeam o nastere – daca nu stiu ce sa fac? Si in loc sa ofer eu sprijin, mamica vine in sprijinul meu: “Vei fi exact cum am eu nevoie sa fii. Si daca iti este prea frica sa fii langa mine ca terapista, ca profesionista, atunci fii langa mine ca prietena. Nu uita ca amandoua nastem pentru prima data. Vom invata impreuna.” Ce mai puteam spune unei astfel de invitatii??? Bine inteles ca imediat am sarit din pat, si eram pregatita sa ies din casa dupa 15 minute din clipa in care am inchis telefonul.
Am petrecut impreuna clipe minunate si am plecat la spital toti trei (mamica si taticul, si bineinteles subsemnata
) imbratisati. Toata lumea era a noastra. Am ajuns la spital, am trecut de camera de garda si am primit o camera in sala de nastere. La o ora, in timp ce treceam printr-un val intensiv si lung in mod special, o aud pe mamica soptind: “Vine!”. Am intins mainile sa prind bebelusul nerabdator sa vina in aceasta lume. Cu o miscare profesionista (de parca asi fi facut acest lucru de ani de zile) am prins bebelusul, l-am intors si l-am pus pe burtica mamei. Sotul isi da seama ce se intampla si cheama moasa (care in aceasta ora nu a intrat deloc in camera – noi inca o asteptam sa puna monitorul in functiune). Eu eram pe alta lume, parca pluteam. Incepeam sa realizez ce s-a intamplat – si moasa intra si incepe sa tipe: “Nasterea o primim numai cu manusi” – cred ca si ea era cel putin la fel de socata ca si mine 
Am reusit sa ingan ca nasterea este primita de moasa si nu de mine – cel putin asa ar fi trebuit sa fie. 
Au trecut 5 ani de la aceasta experienta – si inca imi dau lacrimile de emotii. Dar atunci am stiut ce vreau sa fac in viata. Am stiut ca femeile vor face parte din viata mea. Am stiut ca le voi sprijini atunci cand vor avea nevoie. Si am stiut ca nasterile imi vor aduce bucurie si implinire. Ca, draga cititoare, chiar daca asi dori nu asi reusi sa iti descriu acele trairi din timpul unei nasteri – emotii, bucurie, extaz, durere, frica, necunoscut, cadere, iad si rai, divinitate. Sa vezi cum acel bebelus se naste si cum el da nastere mamei sale – bebelus si mama si tata si parinti si familie – toti se nasc atat de separat si atat de impreuna in acea clipa. Este ca si cum l-ai tine pe Dumnezeu de mana si ai fi inconjurata de ingeri.
Doula este cea care ofera sprijin sufletesc, sipiritual si fizic in timpul sarcinii, nasterii si dupa nastere. De obicei pentru fiecare etapa, exista, aici in Israel, un curs ce ofera pregatirea in etapa aleasa. Eu am avut norocul sa gasesc un colegiu care sa ofere pregatire pentru cele trei etapa ale maternitatii intr-un singur curs. Si uite asa am inceput aceasta parte a vietii mele profesioniste – doula si instructor prenatal.
Si astfel voi fi acolo langa cea care m-a ales sa ii fiu alaturi, in momentele intime ale maternitatii sale. Sunt acolo ca sa ii reamintesc sa asculte si sa aiba incredere in ea, in corpul ei, in bebelusul ei. Sunt acolo sa ii reamintesc ca, corpul ei stie sa nasca, trebuie doar sa il lase sa nasca si sa nu i se impotriveasca. Si mainile mele ating si mangaie si apasa si sustin si maseaza, sterg lacrimi si picaturi de transpiratie. Si corpul meu respira impreuna cu mamica. Si glasul meu alina, si incurajeaza, si explica si …… tace. Cu toata fiinta mea iau parte la acest miracol. Indiferent cum vrei sa nasti. Dar nu sunt acolo pentru a naste in locul tau – sunt acolo doar ca sa iti reamintesc ca se poate si altfel, ca poti, ca nu esti singura….
In prezent, lucrez mai mult cu femei cu probleme ginecologice si de fertilitate. Dar de fiecare data cand mi-e dor de lumea maternitatii, lucrez ca voluntara intr-un spital aproape de casa noastra. Aceste ore petrecute langa mamicile care nasc, cu toate ca aceste ore nu sunt usoare, nu intotdeauna este bucurie si voie buna la o nastere (dar intotdeauna il simt pe Dumnezeu aproape) imi amintesc ca viata merita traita frumos, din tot sufletul. Imi amintesc ca viata si sanatatea si corpul si sufletul trebuiesc respectate. Si in acele ore sunt atat de aproape de viata si de moarte.